Profilul tău spune tot?

   Stăteam şi mă gândeam la treaba asta cu Facebook-ul, la cum se mişcă lucrurile printre pereţii ăştia online. Poze studiate până la ultimul pixel, mii de oameni pe care nu-i cunoşti, check-in-uri date peste tot…pe scurt, libertate şi intimitate zero.

   Şi nu, nu te obligă nimeni să faci treaba asta. Nu bate un dulap de om la uşa ta care să-ţi zică să-ţi arunci viaţa în online. Tu faci asta. Tu, cu degetele lipite de touchscreen, tu iei toate deciziile. Te delimitezi de lumea reală, dar nu pentru că simţi că e greşit ce se întâmplă cu societatea actuală. O faci doar pentru că egoul tău s-a schimbat, iar acum se hrăneşte din like-uri.

   Nu crezi ce am scris? De câte ori n-ai şters o poză doar pentru că nu strânsese niciun like? De câte ori nu te-ai gândit dacă ceea ce vei posta va primi feedback-ul dorit? Suntem falşi, iar în mediul online ducem asta la rang de artă.

   Dacă ai avea posibilitatea să întâlneşti persoana de pe profilul tău de Facebook, crezi că ai recunoaşte-o? Cine eşti tu, de fapt? Eşti persoana din mediul online, cea care stă în faţa unui ecran sau nu sesizezi nicio diferenţă între ele?

Nightcrawler (2014)

   Nightcrawler prezintă povestea unui sociopat ce îşi câştigă existenţa prin a vinde materiale video către televiziuni. Nimic neliniştitor până aici, dar ce te faci când treci peste orice etică a unei astfel de “profesii”, când toate exclusivităţile vândute sunt reprezentate de crime?

   Trăim într-o lume în care totul a luat-o razna şi în care violenţa pare a fi pacea interioară a audienţei unei televiziuni. Este un semnal de alarmă tras în momentul oportun, dar care nu cred că va avea vreun efect. “They Live” stă de peste 30 de ani nebăgat în seamă, iar actualitatea sa este îngrijorătoare.

   Chiar dacă am simţit nevoia unui twist pe întreg parcursul său, filmul a decis să nu-mi ofere această bucurie. De apreciat rolul pe care-l face Jake Gyllenhaal, i se potrivesc genul de personaje din Nightcrawler şi Donnie Darko.

   PS: Mulţumiri celui care a stat în stânga mea la cinema. A fost minunat să aud cum îi spunea prietenei sale ce va urma să se întâmple în film.

Nota mea: 7

Notă IMDB*: 8.1

Notă Cinemagia*: 8.0

*Notele de pe IMDB şi Cinemagia sunt cele din momentul postării.

Apa fierbe doar când simţi miros de ars

   Ultimele studii din bucătăria mea arată că apa nu fierbe la o sută de grade. Totul e o minciună! Apa fierbe doar în momentul în care camera îţi e invadadă de mirosul de ibric ars.

   Tocmai am comis-o…pentru a nu ştiu câta oară. Cred că ar trebui să mă las de băut ceaiuri. E mai sigur, cel puţin pentru cei din jurul meu. Am tendinţa de a uita mereu lucruri importante, fie că e vorba de apa care umple peste refuz cada, fie că-i vorba de cea care se evaporă într-un ibric. Nu găsesc niciun fel de echilibru cu poţiunea vieţii. Dacă trebuie să mă văd cu o persoană pentru a-i da ceva, să fie sigură că acel ceva stă relaxat acasă.

   Am dezvoltat un fel de paranoia. Chiar dacă ştiu că am luat tot ce trebuie de acasă, simt nevoia de a verifica pe drum dacă n-am uitat ceva. Voi ce obiceiuri de a uita aveţi?

The Judge (2014)

   În afara evenimentelor şi locurilor care consider că merită a fi vizitate, la secţiunea “Recomandări” voi posta şi filme pe care le puteţi vedea la cinema în momentul postării. De data aceasta, recomandarea Apelor Tulburi se îndreaptă către “The Judge”.

   Începe filmul. După câteva minute, are loc un schimb de replici între Hank (Robert Downey Jr.) şi un alt avocat. În faţa ochilor mei se derulează o serie de secvenţe din alte filme cu avocaţi. Să fie oare “The devil’s advocate”, sau vreun “Primal Fear” ambalat altfel?

   Hank pare a fi şi el genul acela de avocat arogant, fără scrupule şi de succes. Totuşi, odată cu moartea mamei sale şi reîntoarcerea lui acasă, lucrurile se schimbă. Viaţa sa se complică şi mai mult, iar sentimentele lui sunt într-o continuă opoziţie. Din cauza celor întâmplate în copilărie, nu-l admiră deloc pe tatăl său.

   Aşteaptă să plece cât mai curând din casa în care a crescut şi să se reîntoarcă la problemele pe care deja le avea: divorţul cu nevasta sa şi stabilirea custodiei copilului. Din păcate pentru el, toate acestea trebuie să mai aştepte; tatăl său este acuzat de omor din culpă.

   Va trece Hank peste conflictele cu tatăl său din trecut? Câte s-au putut schimba în 20 de ani? Dorinţa de răzbunare, problemele cu alcoolul sau pierderile parţiale de memorie l-au adus pe tatăl său în această situaţie?

   „The Judge” nu este doar un film cu avocaţi. Este şi un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi. Tindem să ne îndepărtăm de familie, de oamenii şi de locurile în care am crescut. Tindem să ne uităm trecutul, dar neglijăm de multe ori că el a dus la formarea celor care suntem astăzi.

Nota mea: 8

Notă IMDB*: 7.6

Notă Cinemagia*: 8.1

*Notele de pe IMDB şi Cinemagia sunt cele din momentul postării.

Cât timp trăim?

   Dacă luăm o medie de 8 ore de somn/zi, atunci rezultă că dormim o treime din viaţă. Odihna este garanţia unei vieţi sănătoase, dar haideţi să privim ce se întâmplă cu cele două treimi rămase.

   Până la 7 ani, majoritatea dintre noi suntem sub stricta atenţie a părinţilor. Odihna este un punct clar de interes al părinţilor, iar jumătate din aceşti ani este foarte posibil să-i petrecem dormind. În timpul rămas, activităţile sunt, în general, unele relaxante, iar grădiniţa reprezintă unul din primele locuri în care Universul nostru este desprins de cel al părinţilor.

   De la 7 şi până la minim 23 de ani, o treime din timpul în care suntem treji îl petrecem la şcoală, liceu, facultate. Apare deja sedentarismul, iar activităţile liber alese se transformă în lucruri impuse, date fiind temele, proiectele şi testele care apar pe parcursul acestor ani. E perioada în care ne formăm ca oameni, în care apar multe schimbări şi-n care tindem să răspundem mereu întrebării “de ce nu e bine să faci un x sau y lucru?”. Practic, este un du-te-vino între obligaţii şi plăceri, între pasiuni şi lucruri impuse, între libertate şi constrângerea părinţilor, între luciditate şi vis, între nopţi pierdute şi zile de weekend dormite.

   După 23 de ani şi până la 60 sau 65 de ani, minim o jumătate din zi este dedicată locului sau locurilor de muncă pe care le avem. Apar responsabilităţile, familia, facturile, creditele şi, odată cu ele, stresul. Este perioada în care, paradoxal, trăim dormind. Se întâmplă să neglijăm persoanele pe care le iubim şi să ne angrenăm într-o cursă a banilor. Ne investim timpul în lucruri materiale, iar pasiunile ajung să fie neglijate. Rutina domină viaţa, iar cele două-trei săptămâni de concediu sunt, de fapt, petrecute dormind cât mai mult.

   După 60 sau 65 de ani, lucrurile par a tinde către normalitate. Majoritatea oamenilor se pensionează, iar timpul este privit ca pe ceva mult mai preţios. Familia şi prietenii îşi recapătă locul cuvenit în viaţa fiecăruia, iar spiritualitatea depăşeşte interesul pentru partea materială. Sunt anii în care avem iar timp pentru noi, dar din cauza vieţii duse până atunci, multe lucruri devin aproape imposibile. Sănătatea spune povestea vieţii tale, iar toate acele locuri pe care îţi doreai să le vizitezi când erai tânăr rămân simple visuri şi fotografii.

   Deci, din acest mic exerciţiu de imaginaţie, reiese că, de fapt şi de drept, nu dormim doar o treime din viaţă. Dormim mult mai mult de atât. Indolenţa, lipsa unui salariu suficient pentru supravieţuire, concentrarea ulterioară a atenţiei pe ceea ce înseamnă material, toate conduc către regrete şi clipe pierdute printre iluzii.

   Cât timp suntem la facultate, ne minţim că acum este momentul ideal pentru a munci şi pentru a învăţa. ACUM şi numai ACUM suntem liniştiţi şi putem să ne formăm pentru ceea ce numim “viitor”. Ne sacrificăm visurile, ne ignorăm pasiunile şi începem să devenim roboţi. Ajungem să ne angajăm şi, cu ceva noroc, să avem salariul mult visat. Petrecem din ce în ce mai mult timp pentru a face bani şi ne minţim în continuare că vom avea timp şi pentru noi. Ne distrugem sănătatea, neglijăm ceea ce e cu adevărat important şi ajungem să avem timp pentru noi când este prea târziu.

   Avem încă timp să trăim. Pe visuri nu se depune praful!

BIEFF 2014

   De astăzi, 10 decembrie, începe în Bucureşti BIEFF 2014. Festivalul de filme se află la a cincea ediţie, iar “gazdele” evenimentului vor fi CinemaPRO şi Cinema Elvira Popescu.

   Din întreg programul, aştept cu nerăbdare Jodorowsky Focus, vineri, orele 20:30, Cinema Elvira Popescu. Conform celor scrise pe site-ul BIEFF, “marele vrăjitor al midnight movies revine pe marile ecrane după o absenţă de aproape 25 de ani cu lungmetrajul său din 2013, THE DANCE OF REALITY. O privire semi-auto-biografică asupra copilăriei regizorului din orășelul cilian Tocopilla, în anii 1930, filmul combină istoria personală a lui Jodorowsky cu metafore, mitologie şi poezie, reflectând filosofia cineastului comform căreia realitatea nu este una obiectivă, ci mai degrabă un dans creat de către imaginaţia noastră.”

   Acestea fiind zise, vă recomand celor aflaţi în Bucureşti să mergeţi la Bucharest International eXperimental Film Festival între 10 şi 14 decembrie. Bilete se pot achiziţiona şi de pe eventbook. Vizionare plăcută!

Mulţumesc, Lazăr!

   E linişte pe blog. E linişte şi în Bucureşti. E decembrie, luna în care oamenii uită. Uită de banalitatea vieţii lor, de facturile pe care le au de plătit, de toate datoriile în care s-au îngropat. Au trecut două luni de când am început facultatea şi alte câteva de când aştept să îmi fie dor de liceu. Faţă de postările mai vechi, acum sunt recunoscător liceului. A reuşit să-mi arate toate feţele unui sistem de învăţământ dezastruos. Practic, m-a aruncat pe 1 octombrie fără nicio aşteptare, iar acum zâmbesc.

   Lecţia e învăţată. Dacă n-ai aşteptări, poţi să mergi mai departe. Poţi să-ţi canalizezi energia pe ceea ce contează, pe ceea ce îţi doreşti. Am citit câteva articole ale colegilor de an de la facultate. Se plâng cu toţii. E epoca în care bărbaţii se plâng, iar femeile au ambiţia de a lupta. Se plâng că nu există certitudinea angajării după facultate, că profesorii nu văd în noi niciun fel de schimbare şi că secretarele n-au deloc răbdare. Râd. Cineva a crescut în puf sau n-a terminat liceul care trebuie. Au trecut doar două luni, nu trei ani. Dacă ştii că poţi mai mult, că există ceva mai bun pentru tine, te muţi. Facultatea nu te leagă de scaun, comoditatea ta o face.

Nu ne place să fim sănătoşi

76700_388840857866730_1094920371_n

     Nouă nu ne place să fim sănătoşi. Şi nu pentru c-am avea vreun moment în care am vrea să rezonăm cu cei mai puţin norocoşi, suntem doar mult prea ignoranţi. Stăm blocaţi în faţa unui ecran, suntem prinşi într-un scaun. Nu, nu-i un scaun cu rotile, dar nu mai suntem în stare să ne deplasăm pe propriile noastre picioare. E un scaun de birou, un scaun care parcă te prinde mai puternic decât o îmbrăţişare a mamei tale de când erai un sfert de om.

     Suntem proşti. Da, suntem. Şi asta pentru că şi eu, acum, observ situaţia asta şi scriu dintr-un scaun de birou. Pe noi n-are cine să ne înţeleagă, căci nici noi nu găsim motive logice pentru atitudinea pe care o avem. Sărim din scaun în scaun: de la cel de la masă, la cel din maşină, de la cel din maşină, la cel de la birou şi lista poate continua pentru a părea mai lung articolul. Ne plângem de toate durerile musculare pe care le avem, de faptul că obosim la cel mai mic efort pe care-l facem, dar n-am schimba nimic. Nu ne-am apuca de un sport, nu am începe să mai înlocuim statul în faţa unui ecran cu plimbatul. Nu, noi nu facem asta.

     Şi ştii de ce nu facem asta? Pentru că am creat o artă în a ne agăţa de orice scuză penibilă care ne apare în minte şi pe care o transformăm instant în ceva concret prin sunet. Da, ştiu, suntem cu toţii obosiţi, fie că venim de la liceu, facultate după un program lung, fie că venim de la muncă. Dar asta nu schimbă cu nimic ecuaţia asta a ignoranţei noastre. În loc să mişcăm taste, ar trebui să ne mişcăm pe noi înşine. Mai târziu, vom plânge şi vom regreta când corpul nostru va da semne că dă să cedeze. De fapt, să eliminăm optimismul, durerile de coloană sunt prezente de la 17 ani, iar asta nu-i numai din cauză c-ai cărat 5 manuale şi 6 caiete zilnic după tine.

iLogic

1424341_1568758946685832_523746482217205370_n

     Stai, nu te grăbi. Eşti iar aici, cu dreptunghiul ăsta alb numit cameră. Ai vrea să-l umpli de cuvinte, ai vrea să scoţi dracului tot albul ăsta apăsător. Pereţi goi, cuie bătute pentru a mai forma alte goluri în ei. Oamenii sunt lipsiţi de logică. La fel sunt şi rândurile mele, uneori. Ştiu, aş putea oricând să fac ordine. Aş putea să aşez cum vreau cuvintele sau frazele, dar niciodată n-am revenit asupra unui lucru. Trecutul nu te salvează niciodată. Prietenii nu se întorc, eu de ce-aş face-o? Stau şi scriu, ziceam că iau o pauză, dar ce fac cu toate gândurile astea?

     “Pe Ape Tulburi”-idee apărută din senin, dar rămasă constantă. Printre puţinele idei pe care le-am păstrat mai mult de o zi. “Azi e prima zi din restul vieţii tale”-perfect, atunci hai să uităm totul. Să uităm ce-am trăit, să uităm cât de dezamăgiţi am fost, să credem încă în oameni. Ai putea face asta? M-aş minţi dac-aş da din cap aprobator. Poate e doar o pasă, una proastă…de ce nu m-am apucat mai devreme de sport? Iar alerg. Alerg printre toate visurile astea interzise pe care societatea vrea să mi le omoare. Ha, aş fi vrut eu ca doar ea să-şi dorească asta.

     “Din pasiuni nu poţi trăi, dar trebuie să faci ce-ţi place”. Mulţumesc pentru opţiuni, dar cobor la prima. Nu, n-o să fac vreodată ceea ce ai mei vor. Am făcut-o cândva, iar asta n-a ajutat deloc. Azi eu greşesc, azi eu aleg pe care dintre drumurile astea incerte s-o iau. Şi dac-o fi să nu iasă bine, mă întorc aici, că doar m-am obişnuit. Până la urmă, e doar o cameră. Oricum nu ieşim din ea.

Şi stelele au povestea lor

stars

     Ştii momentul ăla în care timpul se opreşte, în care liniştea e mai preţioasă ca oricând? Acel moment în care eviţi a mai folosi vreun cuvânt de frica de a nu înlătura acea stare? Ei bine, el n-apare niciodată atunci când te aştepţi…poate că ăsta e şi farmecul lui.

     Ne-aşezasem pe acel mic deal de unde blocurile păreau a veghea asupra lacului. Ne gândeam c-ar fi frumos să stăm într-un apartament care să se bucure de o astfel de privelişte, dat fiind faptul c-amândoi păream a fi plictisiţi de ceea ce ne oferă balcoanele noastre. Totuşi, nu construcţiile acelea definite de o epocă tristă meritau atenţia noastră. Începuseră să mă obosească. “Până la urmă, chiar dacă are priveliştea astea, e tot un coşciug pe verticală”, mă gândeam.

     Am preferat să mă întind pe spate. Începeam să rememorez toate acele seri plăcute în care mă aflam pe diverse lacuri şi preferam să dorm sub cerul liber. Da, mi se făcuse iar dor de pescuit. Ceva era schimbat. Eram obişnuit să văd o multitudine de stele, nu doar două aflate la o distanţă mare una de alta. Totuşi, aceea din dreapta, aceea părea a-şi dansa libertatea. Se tot mişca, iar iniţial am crezut că mi se pare. N-a fost nevoie s-o întreb pe M. dacă vede acelaşi lucru, căci mi-a luat-o înainte.

     Se lăsase liniştea. Gândul ne zbura între acel deal şi Oslo. Ne-am fi dorit să fim într-un avion, îndreptându-ne undeva, departe. Totuşi, am rămas acolo, cu tremuratul şi grijile pe care încercam să le îndepărtăm. Mi-am dat seama că şi steaua aceea avea povestea ei, la fel cum şi noi, oamenii, ne-o conturăm pe a noastră…